“A ship in the harbor is safe, but that’s not what ships are built for.”

Trebuie sa imi duc copilul la gradi. Intr-o buna zi. Intr-o buna zi din luna care urmeaza.
Iar chestia asta ma prost dispune profund.

Scotocesc febril site-uri.
Winnie, Pitiricky, Chitzibush, Zum-zum, Bambi, Lumea magica, Fastrackids (?!), Ursuletul, Little Ones, Aristokids, Butterfly, Raza-de-soare, Micii-magicieni… si alte pana-de-corb.
Frumos colorate. Iti fac cu mina diverse vietati direct din homepage.
Tot felul de kindergardenuri, foarte putine in stare sa imi elimine suspiciunile paranoice. Nici macar alea care costa cit un PhD la Cambridge nu au darul sa ma linisteasca.
Sentimentul pregnant este ca va trebui sa imi las copilul – mult prea mic – singur. Asa, singur printre sute de catarge.
Intr-o lume pe care n-o cunosc.
Cu niste oameni pe care nu ii cunosc.
Si carora in mod cert nu le pasa cit imi pasa mie de fiecare fir de par al fie-mii.
Cum sa ii fac sa inteleaga, copilul meu este cea mai importanta parte a acestei lumi. Cea mai importanta.
Pe cine trebuie sa omor ca sa make my point?!

Incerc sa ies din moodul de mama nebuna. Sa iau o gura de aer. Sa ma gindesc ca toti kinderii de gradi au trei ani.
Toti.
Nu numai a mea.
Unii au chiar doi. Iar a mea face chiar patru… deci dublu!
Si majoritatea se descurca binisor.

In fond, e o etapa. Ca alimentatia diversificata. Si inainte sa ii dau prima lingurita de supa am plins trei zile.
Copacel, copacel, trebuie sa se desprinda – sa devina independenta. E o persoana. Alta persoana. Diferita de mine. Care va trai in alt timp. Diferit de al meu.
Constientizez asta. Si totusi desprinderea doare…
Sint convinsa ca nu doare numai acum. O sa doara de fiecare data.
Intotdeauna o sa consider in sinea mea ca este prea mica, prea vulnerabila pentru ce i se intimpla. Intotdeauna o sa simt nevoia sa o protejez. Chiar si atunci cind va fi, de fapt, mai puternica decit mine.
Va trebui sa ma obisnuiesc.

De bine ce m-am convins sa fiu rationala:
Ora 18:30: plimbare prin ploaia torentiala. Agale.
In sus si in jos, pe linga gardul gradinitei. Al gradinitei care e, deocamdata, pe primul loc in top.
Evident, nu mai era nimeni acolo. Niste paznici de ambasade inconjuratoare, chirciti de frig in ghereta lor, ma urmareau intrebator.
Mind your business… am ceva de discutat cu Scooby Doourile alea ude de pe gard. Atit.

… foaaaarte somn dupa plaja.

pe faleza, seara.

…si nu mai vine mincarea asta odata?!